Chapter 11 A împărtăşi, a zâmbi şi a accepta
Gabriela Buzura, Turda, România: 22 Aprilie 2012
Dragă Toby,
Astăzi este o zi specială pentru tine din mai multe motive.
Cel mai important este că îţi vei cunoaşte bunicul, tatăl mamei tale. De
asemenea, astăzi inaugurezi prima ta vizită în România, ţara natală a
mamei tale şi totodată, astăzi ai avut primul tău zbor cu avionul. Cam
multe lucruri noi pentru o zi, nu?
Se spune că e foarte important şi sănătos din punct de vedere mental să faci un lucru nou o dată pe săptămână, cum ar fi să mănânci o mâncare pe care nu ai mai încercat-o niciodată, să vizitezi un loc nou sau, de ce nu, să sari cu paraşuta ori să faci bungee-jumping. Poţi privi această simplă practică ca pe un joc care aduce cu sine dezvoltare cognitivă, flexibilitate în gândire şi descărcare de endorfine care protejează împotriva tulburărilor psihologice la vârsta adultă, iar într-un singur cuvânt aş zice că aduce multă distracţie.
Mă bucură faptul că de mic ai oportunitatea să îndeplineşti această practică simplă şi deosebit de utilă, bineînţeles prin intermediul părinţilor tăi, care apropo, pe lângă iubirea lor pentru tine care nu are cum să fie altfel decât necondiţionată, sunt nişte persoane deosebite care sunt convinsă că îţi vor oferi ghidaj optim spre echilibrul necesar unei dezvoltări armonioase în devenirea ta ca adult.
Eu am avut multe de învăţat de la ei şi sunt convinsă că încă mai am, dar aş vrea să îţi spun cum i-am cunoscut. Când aveam vârsta de 11 anişori eram în clasa a cincea. Prima limbă străină la şcoală a fost limba franceză şi am început să o studiez în clasa a doua. Ei bine, din clasa a cincea s-a introdus în programa şcolară şi a doua limbă străină, şi anume limba engleză. Şi acum vizualizez în minte dialogul de trei sfert de pagină dintre Tom şi Jerry (o pisică şi un şoricel, personaje dintr-un desen animat cu care am crescut eu), care a fost conţinutul primei lecţii de engleză. Atât de încântată eram de limba engleză încât acasă am recitit acel dialog până l-am memorat fără să vreau. Dar pe lângă acest lucru, eram încântată de acea profesoară tânără, drăguţă şi caldă care a scris pe tablă dialogul, şi care nu era alta decât, ghiceşte! Mama ta! Da, aşa am întâlnit-o pe mama ta, care atunci avea cam 23 de ani după calculele mele. Încântarea mea legată de limba engleză ne-a apropiat deoarece eram dornică să învăţ mai repede şi mai mult. Şi atunci am rugat-o să îmi dea lecţii în particular, iar mama ta în fiecare sâmbătă venea la mine acasă şi mă învăţa din ce în ce mai multe şi aşa am devenit prietene, mai ales că descoperisem că familiile noastre se cunoaşteau şi că mamele noastre au învăţat împreună la aceeaşi şcoală.
Însă timpul a trecut şi mama ta a plecat în Anglia. O vreme am ţinut legătura, Bianca mi-a trimis scrisori cu exerciţii de gramatică, felicitări de ziua mea, dar şi un telefon care a însemnat foarte mult pentru mine, în ziua în care a murit tatăl meu. Deşi era o legătură specială, cumva s-a întrerupt şi timp de câţiva ani nu am ştiut nimic una de cealaltă, până în decembrie 2008 când am regăsit-o prin intermediul unchiului tău, fratele mamei tale. Am fost foarte bucuroasă când l-am întâlnit pe Nicu pe internet printr-o reţea de socializare. Am ştiut că prin el voi afla veşti despre mama ta, şi aşa a şi fost! Dar în cele din urmă am început să petrec mai mult timp vorbind cu el decât cu mama ta şi după cum poţi anticipa, acum Nicu este iubitul meu şi sper că într-o zi va deveni soţul meu şi tatăl copiilor noştri. Despre tatăl tău pot să îţi spun că este un om extraordinar! L-am întâlnit de 4 ori până acum pentru că de 4 ori m-a primit în casa lui şi de fiecare dată când am plecat mi-a spus să mă reîntorc cu drag. Într-adevăr este un om deosebit pe care îl admir, îl apreciez şi îi port respect. Dar acum să revin la motivul originar al acestei scrisori, ceea ce fac eu pentru ca lumea să devină un loc mai bun sau cel puţin ceea ce credeam că o să fac are la bază dorinţa mea de a ajuta oamenii aflaţi în suferinţă. Studiind psihologia clinică, un domeniu care necesită pregătire permanentă, am considerat că îmi va lua mulţi ani până să fiu pregătită riguros pentru a contribui şi eu la a face o lume mai bună prin punerea aptitudinilor şi competenţelor mele în serviciul celor care au nevoie de ajutor şi suport datorită condiţiilor psihologice mai mult sau mai puţin severe cu care se confruntă. Şi totuşi, pe această cale părinţii tăi m-au făcut să îmi analizez mai mult comportamentul în această direcţie, de a face lumea un loc mai bun, şi am descoperit că de fapt deja fac câteva lucruri în acest sens. Şi aş vrea să le mulţumesc deoarece fără ideea lor de a-ţi scrie această scrisoare, nu conştientizam că şi lucrurile mărunte pot avea greutate mare.
- Mi-am dat seama că îmi place să împărtăşesc! Prin împărtăşire pot dărui zilnic. Ce pot dărui prin împărtăşire? Orice! Experienţe, sfaturi, cunoştinţe, păreri, opinii, un cântec ce poate înmuia suflete sau un film din care am învăţat ceva, o carte al cărei conţinut poate schimba decizii sau alegeri pe care le facem mereu în viaţă, pentru că până la urmă, viaţa asta este, o sumă de alegeri. Prin urmare, o cale uşoară şi la îndemână de a face lumea un loc mai bun este de a împărtăşi cu cei dragi, cu cei apropiaţi, cu tineri sau cu vârstnici, cu străini sau cu necuvântătoare, nu contează cu cine, important e să dăruieşti. De exemplu, mie îmi place să împărtăşesc înţelepciunea dăruită de vârstnici care mereu devine o sursă de motivaţie. De la ei am învăţat că dacă trăiesc corect şi cinstit, când voi ajunge la bătrâneţe mă voi putea bucura încă o dată de viaţa mea. Şi tot de la ei ştiu că la bătrâneţe voi avea mai multe regrete pentru ceea ce nu am făcut, decât pentru ceva ce am făcut. În final, regretăm doar şansele pe care le-am ratat, relaţiile de care ne-a fost frică să le avem şi deciziile pentru care am aşteptat prea mult timp ca să le luăm. Asta regretăm, şi nu greşelile omeneşti care apar în devenirea oricărui om. De la vârstnici am învăţat să împărtăşesc, să transmit mai departe cunoştinţele mele aşa cum fac şi ei cu înţelepciunea lor, pentru că doar aşa, spun ei, putem cunoaşte nemurirea.
- O altă modalitate de a contribui la o lume mai bună, extrem de simplă, dar în acelaşi timp naturală, fără nici un fel de costuri şi cu beneficii maxime, este surâsul. Da! Un surâs, un zâmbet adresat cuiva automat stimulează un alt zâmbet ca răspuns, de aceea beneficiul este maxim pentru că de fiecare dată când zâmbeşti practic îţi zâmbeşti ţie. Şi toată lumea ştie că un zâmbet nu costă nimic, dar valorează nepreţuit! Aşa că, de ce să nu îl folosim mai des? Prietenii mi-au spus că mereu sunt cu zâmbetul pe buze şi că eman bucurie ceea ce le transmite şi lor bunădispoziţie. Astfel am înţeles că atunci când zâmbesc cuiva mai mult ca sigur îmi va întoarce zâmbetul şi în definitiv, sunt două persoane cărora le comunic bucuria: persoana căreia i-am zâmbit şi eu, pentru că aproape orice surâs este produsul unui alt surâs. Cel mai probabil aşa mi-a fost întărit şi întreţinut comportamentul de a zâmbi, pentru că este un fel de cerc de recompense în care un zâmbet îl provoacă pe celălalt şi tot aşa. Practic, zâmbetul este un fel de “terapie gratuită” pentru că este o unealtă deosebit de valoroasă cu care putem deschide suflete îndurerate sau le putem înduioşa pe cele împietrite. Totodată, poate fi considerat şi un fel de “terapie autoadministrată”, deoarece se spune că atunci când suntem trişti sau într-o dispoziţie mai puţin bună e indicat să mimăm zâmbete cu muşchii feţei, întrucât nervii legaţi de muşchii feţei activează neuronii ce transmit creierului un semnal care codează bunadispoziţie, putând astfel să ne influenţăm într-o oarecare măsură starea de moment şi să fim mai puţin trişti. Sper că te-am convins de puterea pe care o poate avea un gest atât de simplu şi necostisitor, precum un zâmbet!
- Acceptarea. E o punte care leagă un impas de firescul ce urmează. Deseori nevrând să acceptăm că unele lucruri se întâmplă altfel decât vrem noi, sau că unele lucruri nu mai pot fi schimbate, nu facem decât să ne împotmolim şi să pierdem timp, în loc să trecem peste şi să mergem mai departe. Încă lucrez la acceptare, încă învăţ să accept şi să mă accept. Dar de când am început să privesc cu alţi ochi lucrurile şi să accept mai uşor că în viaţă se întâmplă şi lucruri mai puţin plăcute şi că nu pot avea control ca lucrurile să se întâmple mereu aşa cum îmi doresc eu, am descoperit că înaintez, că nu mai bat pasul pe loc aşa cum se întâmpla înainte când nu mă gândeam la opţiunea de a accepta. Cum contribuie acceptarea la o lume mai bună? La fel de simplu ca şi celelalte modalităţi! O folosesc ca pe un îndemn pentru toate persoanele care îmi cer sfatul sau părerea atunci când se află într-un impas, iar ele de obicei îşi schimbă perspectiva văzând că totuşi există alternative atunci când credeau că nu mai au cale de ieşire şi se produce acel declic care declanşează şi motivează găsirea altor soluţii. Nu funcţionează mereu cu toată lumea şi cel mai puţin cu persoanele încăpăţânate, dar şi cu ele sunt şanse dacă reuşeşti să le laşi fără argumente.
Pe scurt, împărtăşesc, zâmbesc şi accept, aşa contribui la o lume mai bună! Sunt lucruri ce denotă simplitate, dar care ascund în ele greutate în ceea ce priveşte efectele asupra oamenilor, având o importanţă deosebită în relaţiile interpersonale. Aşa că dragul meu nepoţel, nu-mi rămâne decât să îţi spun bun venit în această lume şi să îţi urez să descoperi de-a lungul vieţii drumuri nebătătorite pe care să păşeşti cu zâmbetul pe buze (astfel paşii îţi vor fi animaţi), să accepţi că drumul ales de tine nu va mulţumi pe toată lumea (astfel îţi vei putea continua drumul ales) şi să împărtăşeşti tot ceea ce vei întâlni şi vei cunoaşte în călătoria ta (astfel vei deveni nemuritor)!
Cu multă dragoste,
mătuşica ta Gaby
P.S. Zâmbetul tău topitor deja a înduioşat multe suflete!